Nu te poti baza pe ele. Unele pot insemna orice, altele nimic, iar altele, altele te contrariaza. Inainte poate insemna si inainte si inapoi: „inainte era mai bine, sa mergem inainte”. Bine si rau, cuvintele pe care te-ai baza sa-si lamureasca viata, se transforma unul intr-altul tocmai cand ai mai multa nevoie de ele: cand vrei sa masori cat e de intens un moment, rau de tot si bine de tot inseamna fix acelasi lucru.
Cuvinte are oricine la indemana, de aceea oamenii nu se prea pot deosebi intre ei dupa cuvinte.
De cealalta parte a lumii, oamenii insisi pot insemna la randul lor orice – ca si cuvintele, nimic – ca si cuvintele sau pot imbraca dintr-o singura miscare contraste infricosatoare – intocmai ca si cuvintele. Suferinta si fericirea pot sta in acelasi om in aceeasi clipa. La fel, dorinta de a se opri si hotararea de a merge mai departe. Sentimentul coplesitor al neputintei si increderea ca nimic nu e imposibil. Disperarea si linistea.
Privindu-ne, cuvintelor li se pare ca lumea noastra n-are nicio regula. Ne deosebim si ne adunam, ne deosebim si ne respingem. Semanam si ne respingem, semanam si ne adunam. Suntem complicati, inselatori, egali, exagerati.
De aceea nici cuvintele nu se pot deosebi intre ele dupa oameni. Trebuie sa se descurce singure inainte sa se rosteasca. Trebuie sa-si zdreleasca sufletele, sa si le crape in doua si sa le lipeasca la loc, trebuie sa rataceasca multa vreme in lumea lor, in lumea noastra, inainte sa se rosteasca. Intocmai ca noi.