Aveam această idee de postare de ceva vreme, de când am găsit mini-citatul de sus. Însă odată cu începerea unei cărţi şi vizionarea unui film, am decis că e timpul să o contiui. Ei bine, e destul de evident despre ce e vorba, nu?
Ei bine, familia reprezintă... locul unde creştem, clădit de persoanele care ne educă şi care ne formează în drumul spre maturitate. And let's be serious, tot ce suntem, indiferent la ce vârstă suntem, o datorăm părinţilor noştri.
Eu tot mă gândesc, că de la vârsta la care ne naştem, părinţii noştri îşi sacrifică jumătate din viaţă doar să ne fie nouă bine: muncesc mai mult, pun binele nostru înaintea alor lor şi încearcă să ne educe cât mai bine.
Dar să fim serioşi, moştenim trăsături de la stră-stră-stră-bunici de care nu mai ştie nimeni nimic. În primul rând, moştenim genetic trăsăturile părinţilor noştri, semănăm fie cu mama, fie cu tata. În general fetele seamănă cu taţii (şi cazul meu), iar băieţii cu mamele. Pe urmă, ieşim fie stângaci, fie dreptaci. Fie cu cine ştie ce fel de semn din naştere, avem ochii mamei, faţa tatei, talia bunicii, părul stră-bunicului. Suntem un amestec unic şi bizar de trăsături care ne definesc ca şi fizic.
Şi bineînţeles, crescând în casă cu o persoană, e cam imposibil ca obiceiurile respectivei persoane să nu-ţi intre în mână. Şi copii mici şi proşti ce suntem, nu luăm şi noi ce e bine şi frumos, ci prostiile şi greşelile sunt cele pe care le reţinem cel mai uşor. Aşa suntem noi.
Eu sincer apreciez unele chestii pe care le-am învățat de la ai mei, dar cred că regret dublu. Încerc să mă schimb, pentru că majoritatea trăsăturilor intrate în caracter de la ei sunt defecte, însă este dificil să arunci tot ce știi de o viață întreagă. De aia modelarea unei persoane nu este un lucru ușor absolut deloc.
Am luat perfecționismul tatei, obiceiul de a comenta orice lucru care nu este pe placul meu. Să zicem totuși că odată cu „scufundarea” în lumea internetului și în special tumblr, am mai renunțat la acest obicei pentru că damn, fiecare face ce vrea și fiecare are dreptul la propriile preferințe și nimeni nu ar trebui să comenteze nimic de viața altuia.
Pe urmă tot de la tata am luat obiceiul de a arunca lucrurile pe unde apuc, pentru că știu că mama va fi întotdeauna să le strângă. Ea e o obsedată de curățenie și are ceva muncă cu doi ca noi în familie și se plânge des de treaba asta.
Mi se reproșează în general trăsături luate de la tata. Când eram mică în general cu el stăteam și să zicem că nu prea am simțit iubirea maternă și o apropiere mai specială față de mama. Și na, petrecând mult timp alături de el, i-am preluat obiceiurile. Țip când sunt nervoasă, mă exteriorizez ușor (un lucru pe care iar încerc să-l țin în frâu pentru că speriu lumea din jur), trântesc și bufesc, dau vina pe cei din jurul meu și consider că am dreptate tot timpul (lucru care este de o grămadă de ori adevărat, eu în general nu prea deschid gura decât dacă sunt sigură că am dreptate).
Dar de la mama am luat ideea de a fi tăcută în jurul persoanelor necunoscute, de a nu ieși din casă prea des și de a mânca multe dulciuri. Mama efectiv nu socializează mai deloc (noroc că avem fini mai nou), rutina ei e servici-televizor-dormit-servici-curățenie-televizor-dormit și iar de la capăt și ea nu mănâncă mai deloc mâncare, dar face prăjituri pentru că din ăstea-i place să mănânce.
Și când ești crescut într-o familie cu regula „micul dejun e cea mai importantă masei a zilei”, la prânz ai două feluri plus gustare de după-masă și seara bagi dulciuri în tine, cum se așteptau ei să fiu slabă?
Nu cred că am fost crescută cine știe cum, dar îmi apreciez părinții pentru efort. Poate că am crescut eu ca să le duc defectele mai departe, dar măcar încerc să schimb ce nu-mi place. E greu cu familia, dar fie că-ți plac, fie că nu sunt ai tăi și trebuie să-i suporți... Sau măcar să le recunoști existența.
Little birds can remember.