Nu fac nimic cu viaţa mea, dar cumva reuşesc să trec printr-un carusel de emoţii care nu e prea sănătos pentru mine. Am un talent minunat de a mă întrista singură şi momentan trec printr-un stadiu în care încerc să mă redescopăr, pentru că am uitat cine sunt şi cum sunt.
Uneori cred că mi-ar fi mai uşor să întreb persoanele din jurul meu, dar atunci realizez că nu dau 2 bani pe părerea lor şi ajung din nou la confruntarea cu gândurile mele şi încercările fără rost de a afla de ce am nevoie să scap de golul ăsta care creşte în mine.
Nu ştiu ce e cu mine, zău. Uneori sunt ciudată şi pentru mine. Şi deşi în majoritatea timpului mi se pare că acţiunile mele au rost, de curând nu mai e deloc aşa. Mai degrabă, nu fac nimic şi asta mă întristează într-un mod groaznic. Vreau să fac ceva, vreau să fac atât de multe lucruri! Şi când mă gândesc că în calea mea sunt doar nişte prostii mă enervez şi mai rău, dar tot nu fac nimic.
Asta e problema cu mine. Indiferent ce cred, ce gândesc şi ce vreau, nu o să fac nimic să-mi ating propria fericire. Nu fac nimic să lupt, să încerc. Dacă nu vine direct la mine, nu am nevoie. Şi gândul că ratez atât de mult şanse şi că îmi creşte grămada de regrete mă sperie groaznic.
Haha, ştiu că vorbesc prostii, doar că într-un fel încerc să-mi fac ordine în gânduri şi mi-e mai uşor dacă le scriu (deşi nu o să aibă sens mai încolo şi tot prostii o să rămână, acum îmi agăţ toată speranţa în ce scriu aici).
Când mă gândesc la viitor, mă speriu. Bineînţeles, visul meu e să fiu căsătorită şi cu copii (neapărat o fetiţă), dar în acelaşi timp nu mă pot imagina mai bătrână de 30-35 de ani. Şi mă speriu. Când mă gândesc că poate mai am doar cât am trăit până acum, încep să tremur. Şi îmi imaginez o viaţă fericită, plină de amintiri, exact aşa cum visez. Aşa cum am vrut mereu, dar nu am putut. Vreau să scriu mult, să călătoresc, să încerc lucruri noi, să întâlnesc multă lume, să-mi fac tot pe-atâţi prieteni... Haha, bineînţeles că sunt doar visele mele.
Cred că totul a început de la dorinţa mea bruscă de a pleca într-o scurtă vacanţă doar cu bunica departe. Un drum de o noapte cu trenul şi multă lume la destinaţie. Devin entuziasmată, aşa sunt înainte de orice excursie, drumeţie... Orice implică cunoaşterea de noi locuri şi noi persoane mă interesează şi vreau să fac asta cât de mult pot.
Şi mi-e frică că nu o să pot deloc.
Haha, nu are sens, nu-i aşa?