Înflorind odată cu evoluţia mea, sentimentele s-au învălmăşit. S-au amestecat, odată cu paşii şi căzăturile pe care le-am îndurat pe drumul meu. Frânele bruşte, întoarcerile din drum, opririle lungi şi dese; toate şi-au lăsat amprenta asupra grădinii din inima mea.
Uneori uitam să o ud, alteori o lăsam în plata Domnului, buruienile acoperind-o, nepermiţându-i să se dezvolte. Aşa că am rămas şi eu în urmă cu ea, aşteptând apariţia fructelor sau a florilor, neştiind exact ce tip mă va aştepta la momentul culesului.
Dar poate că grădina mea era plină de cactuşi ce aveau nevoie de mult timp să-şi arate adevărata frumuseţe, şi indiferent cât de groaznică a fost aşteptarea, fericirea oricum dura puţin. Dar oare am gustat din satisfacţia culegerii roadelor grădinii mele? Oare sentimentele mele au înflorit în adevăratul sens al cuvântului, împărţind parfum îmbietor şi linişte?
Îmi aduceam aminte vag de momentul în care alergam veselă pe pavajul vechi, cu o floare roşie în părul despletit, cu un buchet uriaş de margarete albe. Nu mai ştiu cui voiam să-i dăruiesc acel buchet şi ce mă făcea să mă grăbesc în aşa hal, dar nu mă obosea deloc. Era o simplă dorinţă care mă împingea de la spate sau simţeam nevoia să plătesc înapoi o datorie?
Dar buchetul meu nu a ajuns la destinaţie. M-am rătăcit pe drumul ce şerpuia prin inima grădinii pline de plante luxuriante, ajungând într-o seră. Soarele cald nu mai pătrundea, iar rădăcinile erau uscate, cerşind după apa ce susura afară.
M-a speriat decorul din faţa mea, pe o eu obişnuită doar cu frumuseţea florilor multicolore şi prospeţimea ierbii verzi. Uscăciunea şi culorile seci prezente în acea seră mă întristau, aşa că am vrut să plec, să mă întorc în grădina mea luminoasă. Dar uşa era încuiată, refuzându-mi întoarcerea.
Aşa că am hoinărit prin seră, luptânf contra plantelor, încercând să scap de ele, sperând că aşa voi da de pereţii de sticlă ce mă despărţeau de libertate şi voi reuşi să-i sparg. Plantele continuau să sufere sub atingerea mea plină de sete de libertate, iar fără să realizez, mâinile mele se colorau într-un roşu sângeriu.
Dar obosită după încă un efort depus fără rezultate, mi-am şters mâinile obosite de rochia albă şi urmele roşii lăsate în urmă m-au terifiat. Ce am rănit în halul ăsta? Plantele nu sângerează, dar totuşi, părea că le doare de fiecare dată când luptam contra lor.
Aşa că le-am îngrijit cu acelaşi devotament pe care-l arătasem şi-n cazul grădinii mele cu flori. Îmi doream să văd şi plantele de aici la fel de frumoase ca pe cele de dinainte. Şi din acel moment totul a devenit mai uşor. Încet, încet, plantele reînviau, iar sera primea în sfârşit căldura soarelui.
Aceeaşi căldură îmi învălui trupul şi o fericire care nu-şi avea rostul mă acapară.
De ce să fie grădina distrusă, cerul negru şi grădinarul trist şi speriat când poţi avea o grădină extraordinară, un cer albastru făr' de nor şi un grădinar vesel ce-şi iubeşte meseria?